În realitate, noi suntem forţa care se joacă cu mintea noastră şi care se foloseşte de corp ca de o jucărie preferată pentru a se amuza. Acesta este motivul pentru care ne aflăm aici: de a ne juca şi de a ne amuza. Noi avem prin naştere dreptul de a fi fericiţi, de a ne bucura de viaţă. Nu ne-am născut ca să suferim. Oricine doreşte să sufere este liber să o facă, dar nimeni nu este nevoit să sufere.
Atunci de ce suferim? Pentru că întreaga lume suferă, iar noi ajungem să credem că suferinţa este ceva normal. Ne creăm apoi un sistem de convingeri pentru a susţine acest "adevăr". Religiile ne spun că ne-am născut pentru a suferi, că viaţa nu este altceva decât o vale a plângerii. Suferiţi acum, aveţi răbdare, iar în viaţa de apoi vă veţi primi răsplata. Sună frumos, dar este complet fals.
Noi alegem suferinţa pentru că aşa am învăţat.
Dacă vom continua să facem aceeaşi alegere, vom continua să suferim. Visul planetar poartă în el povestea umanităţii, evoluţia oamenilor, iar suferinţa este rezultatul acestei evoluţii. Oamenii suferă pentru că ştiu. Noi ştim ceea ce credem, cunoaştem o grămadă de minciuni, şi pentru că nu le putem împlini, suferim.
Nu este adevărat că vom ajunge în iad sau în rai după moarte. Noi trăim deja în iad sau în rai, chiar acum. Iadul şi raiul nu există decât în interiorul minţii.
Dacă suferim în prezent, vom continua să suferim şi după moarte, căci mintea nu moare odată cu creierul.
Visul continuă, iar dacă ceea ce visăm era un coşmar, noi vom continua să-l visăm şi după moartea creierului. Singura diferenţă între moarte şi somn constă în faptul că atunci când dormim, noi ne putem trezi, din cauză că avem un creier. După moarte nu ne mai putem trezi, căci nu mai avem un creier, dar visul nu va înceta pentru asta.
Iadul sau raiul sunt aici şi acum. Nu trebuie să aşteptaţi să muriţi ca să le cunoaşteţi. Dacă vă veţi asuma responsabilitatea pentru propria dumneavoastră viaţă, pentru propriile acţiuni, vă veţi putea modela viitorul aşa cum veţi dori şi veţi putea trăi în rai chiar în timpul acestei vieţi.
Visul marii majorităţi a oamenilor de pe această planetă este în mod evident un iad colectiv. Aceasta nu înseamnă că este ceva greşit sau rău, ori că cineva poartă răspunderea pentru acest lucru. Ne putem învinovăţi noi părinţii? Nu. Atunci când neau crescut, ei au făcut ce au ştiut mai bine. Acelaşi lucru l-au făcut şi părinţii lor: ce au ştiut mai bine.
Dacă veţi avea copii, veţi proceda probabil la fel, căci nu veţi şti ce altceva să faceţi. Sunteţi vinovat pentru acest lucru?
Nu. A deveni conştient nu înseamnă să condamni pe altcineva sau să te simţi vinovat pentru ceea ce ai făcut. De ce am fi vinovaţi pentru o boală mentală care este atât de contagioasă?
În realitate, tot ceea ce există este perfect. Noi suntem perfecţi exact aşa cum suntem. Acesta este adevărul curat. Fiecare dintre noi este un maestru.
Chiar dacă nu manifestăm altceva decât gelozie şi furie, cel puţin gelozia şi furia noastre sunt perfecte.
Chiar dacă în viaţa noastră se derulează o dramă îngrozitoare, aceasta este perfectă, este frumoasă. Dacă ne ducem la un film dramatic, precum Pe aripile vântului, suntem impresionaţi şi plângem, dar nu putem spune că filmul nu a avut o mare frumuseţe.
Cine spune că iadul nu este frumos? Iadul ne poate inspira.
Chiar şi iadul este perfect, căci nu există nimic altceva decât perfecţiunea.
Chiar dacă visul nostru este un iad, acesta este perfect, şi la fel suntem şi noi.
Cunoaşterea este cea care ne face să credem că nu suntem perfecţi. Cunoaşterea nu înseamnă altceva decât o descriere a Visului. Visul nu este real, deci nici cunoaşterea nu poate fi reală. Orice tip de cunoaştere am avea, aceasta nu este reală decât dintr-o anumită perspectivă a percepţiei. Dacă schimbăm unghiul de percepţie, cunoaşterea se schimbă. De aceea, dacă pornim numai de la cunoaşterea noastră, noi nu avem cum să ne descoperim pe sine, iar acesta este scopul oricărui om, indiferent dacă îşi dă seama sau nu: să se cunoască pe sine, să fie el însuşi, să îşi trăiască propria sa viaţă, nu viaţa Parazitului – viaţa pentru care a fost programat.
Cunoaşterea nu ne poate conduce la descoperirea de sine; numai înţelepciunea poate face acest lucru.
Există o mare diferenţă între cunoaştere şi înţelepciune. Noi folosim cunoaşterea pentru a comunica unii cu ceilalţi, pentru a cădea de acord asupra lucrurilor pe care le percepem. Cunoaşterea este singurul instrument pe care îl avem la dispoziţie pentru a comunica, întrucât oamenii nu mai ştiu să comunice de la suflet la suflet. De aceea, este foarte important felul în care ne folosim de cunoaşterea noastră, căci noi avem tendinţa să devenim sclavii ei şi să ne pierdem astfel libertatea. Înţelepciunea nu are nimic de-a face cu cunoaşterea; ea reprezintă în schimb premisa libertăţii interioare. Omul înţelept este liber să îşi folosească mintea şi să îşi controleze viaţa aşa cum doreşte. O minte sănătoasă nu este afectată de Parazit; ea este la fel de liberă cum era înainte de domesticire. Prin vindecarea minţii şi eliberarea de Vis, omul nu îşi redescoperă inocenţa de dinainte, ci devine un înţelept.
El redevine la fel ca un copil, dar cu o mare diferenţă: copilul este încă inocent, şi de aceea poate cădea cu uşurinţă în capcana suferinţei şi a nefericirii. Cel care îşi transcende Visul este un înţelept; el nu mai poate cădea, căci acum el cunoaşte, deţine cunoaşterea supremă, inclusiv pe cea a Visului. Pentru a deveni un înţelept nu este nevoie să acumulaţi cunoaştere. Orice om poate deveni un înţelept, absolut oricine. După atingerea înţelepciunii, viaţa devine mult mai simplă, căci omul devine cel care este cu adevărat. Este foarte greu să fii altcineva decât tu însuţi, să încerci să te convingi pe tine şi pe cei din jur că eşti altcineva decât eşti. Impostura presupune o cheltuială enormă de energie. A fi cel care eşti cu adevărat nu presupune nici un efort.
Înţeleptul nu se mai foloseşte de toate imaginile pe care şi le-a creat de-a lungul timpului; el nu mai pretinde că este altcineva decât este în realitate. El se acceptă pe sine aşa cum este, iar acceptarea de sine se traduce inclusiv prin acceptarea celor din jur aşa cum sunt. Cel înţelept nu mai încearcă să-i schimbe pe ceilalţi sau să le impună punctul lui de vedere. El respectă convingerile lor, aşa cum sunt ele. Îşi acceptă corpul, cu toate instinctele lui. Nu este nimic rău în a avea un trup animalic. Toţi oamenii sunt simultan şi animale, iar animalele au instincte. Din cauza inteligenţei lor, oamenii învaţă să îşi reprime instinctele; ei nu mai ascultă de vocea inimii lor. De aceea, ei se opun corpului şi îi reprimă nevoile, negând chiar că ele ar exista. Acest mod de viaţă este departe de a fi înţelept. Înţeleptul îşi respectă corpul fizic, la fel cum îşi respectă mintea şi sufletul.
Viaţa lui este controlată de inimă, nu de minte. El nu îşi mai pune singur piedici, nu îşi mai refuză singur fericirea sau iubirea. Nu se mai simte vinovat de nimic, nu mai emite judecăţi stupide despre sine sau despre cei din jur. Începând din clipa atingerii stării de înţelepciune, toate convingerile care conduc la nefericire, la luptă, care fac viaţa să fie atât de dificilă, dispar pur şi simplu.
Renunţaţi la toate acele idei care vă fac să credeţi că sunteţi cine nu sunteţi şi fiţi cel care sunteţi cu adevărat. Abandonaţi-vă naturii dumneavoastră, şi nu veţi mai cunoaşte suferinţa. Când omul se abandonează adevăratului său eu, el se abandonează în faţa Vieţii, în faţa lui Dumnezeu. După abandonarea egoului, lupta dispare, dispare şi rezistenţa, deci şi suferinţa.
Înţeleptul merge întotdeauna pe calea cea mai simplă, aceea de a fi el însuşi. Suferinţa nu înseamnă altceva decât opunere a unei rezistenţe în faţa lui Dumnezeu. Cu cât veţi opune mai multa rezistenţă, cu atât mai mult veţi suferi. Este cât se poate de simplu. Imaginaţi-vă că v-aţi trezit brusc de sub magia Visului şi că v-aţi vindecat complet. Nu mai aveţi nici un fel de răni, deci nici otravă emoţională.
Imaginaţi-vă libertatea pe care o puteţi experimenta.
Oriunde v-aţi duce, totul v-ar face să vă simţiţi fericit.
De ce? Pentru că o fiinţă umană sănătoasă nu se teme să-şi exprime iubirea. Nu v-ar mai fi atunci teamă să trăiţi, să iubiţi.
Imaginaţi-vă ce fel de viaţă aţi putea avea, cum i-aţi trata pe cei dragi dacă nu aţi mai avea toate aceste răni infectate cu toată această otravă emoţională.
Toate şcolile misterelor care au existat vreodată au numit acest proces: trezire. Este ca şi cum te-ai trezi într-o bună zi şi ai constata că nu mai ai nici un fel de răni emoţionale. Când rănile de pe corpul emoţional dispar, limitările din mintea noastră dispar si ele, iar noi începem să vedem totul aşa cum este, nu în funcţie de un sistem de convingeri sau altul.
Când îşi deschide în sfârşit ochii şi constată că toate rănile emoţionale i-au dispărut, omul devine un sceptic, dar nu în sensul amplificării importanţei de sine; el nu le spune celorlalţi cât de inteligent este el, şi nu îşi bate joc de minciunile lor. Pur şi simplu, pentru el Visul îşi pierde relevanţa. El înţelege că Visul nu este adevărat. Când îşi deschide ochii şi se trezeşte, totul devine evident pentru el.
Prin trezire, omul trece de frontiera dincolo de care nu mai există întoarcere şi nu mai poate vedea lumea în acelaşi fel. El continuă să viseze, căci visul nu poate fi evitat (întrucât este principala funcţie a minţii), dar cel puţin ştie că visează. Pornind de la această cunoaştere, el se poate bucura de vis, sau poate suferi. Totul depinde numai de el.
Trezirea poate fi asemănată cu participarea la o petrecere la care participă mii de persoane, în care toată lumea este beată, cu excepţia ta. Tu eşti singura persoana trează de la petrecere. Marea majoritate a oamenilor văd lumea prin prisma propriilor răni emoţionale, prin filtrul otrăvii care le înveninează mintea. Ei nu îşi dau seama că trăiesc într-un vis al iadului, la fel cum un peşte nu este conştient de faptul că trăieşte în apă.
Atunci când se trezeşte şi constată că este singura persoană trează de la petrecere, înţeleptul se umple de compasiune pentru cei beţi din jurul său, căci ştie că şi el obişnuia să se îmbete înainte. El nu îi judecă pe oamenii care continuă să trăiască în iad, căci şi el a trăit acolo şi ştie ce înseamnă acest lucru.
După trezire, inima devine o expresie a Spiritului, a Iubirii, a Vieţii. Trezirea este sinonimă cu conştientizarea faptului că tu eşti Viaţa. Atunci când devii conştient de acest lucru, totul devine posibil pentru tine. Miracolele se petrec tot timpul în viaţa ta, căci ele sunt realizate de inimă. Inima se află într-o comuniune directă cu sufletul omului, iar atunci când inima vorbeşte, chiar dacă mintea se opune, ceva se schimbă; o inimă poate trezi o altă inimă, iar iubirea adevărată devine astfel posibilă.
În India există o legendă despre Dumnezeu, Brahma, care spune că acesta se simţea foarte singur. Nimic în afara lui Brahma nu mai exista, aşa că acesta era foarte plictisit. Brahma s-a decis să joace un joc, dar nu avea cu cine. De aceea, el a creat o zeiţă frumoasă, Maya, pentru a avea cu cine să se joace.
Când Brahma i-a spus pentru ce a creat-o, Maya i-a răspuns: "Bine, îţi propun un joc minunat, dar va trebui să faci ce îţi spun eu". Brahma a fost de acord, şi urmând instrucţiunile Mayei, a creat întregul univers: soarele şi stelele, luna şi planetele. Apoi a creat viaţa pe pământ: animalele, oceanele, atmosfera, totul.
Atunci, Maya i-a spus: "Ce frumoasă este această lume a iluziei pe care ai creat-o. Acum aş dori să creezi o specie de animal care să fie suficient de inteligent încât să poată aprecia creaţia ta". Şi astfel, Brahma l-a creat pe om. După ce şi-a terminat creaţia, el a întrebat-o pe Maya când va începe jocul. "O să-l începem chiar acum", i-a răspuns ea, după care l-a luat pe Brahma şi l-a tăiat în mii de bucăţele minuscule. A aşezat apoi câte o asemenea bucăţică din Brahma în trupul fiecărui om şi a spus: "Acum, jocul poate începe! Am să te fac să uiţi cine eşti, iar tu vei încerca să te redescoperi pe sine!". Şi astfel, Maya a creat Visul, iar Brahma continuă să încerce până astăzi să-şi amintească cine este. Brahma se află în interiorul nostru, iar Maya este cea care ne împiedică să ne aducem aminte de acest lucru.
Când se trezeşte din Vis, omul redevine Brahma si îşi dă seama că este divin. El se uită însă la ceilalţi, se recunoaşte în ei pe sine şi spune: "Bine, eu m-am trezit, dar ce se întâmplă cu ceilalţi?". Acum el cunoaşte trucul Mayei şi le poate spune adevărul celor din jur, în speranţa că şi aceştia se vor trezi. Doi oameni treji la o petrecere se pot distra mult mai bine decât unul singur. Dacă mai apare unul, este şi mai bine.
Începeţi aşadar cu dumneavoastră. Ceilalţi vor începe apoi şi ei să se schimbe, până când toţi participanţii la petrecere se vor trezi.
Învăţăturile din India, cele ale toltecilor, ale creştinilor, ale grecilor, ale tuturor culturilor din întreaga lume, s-au născut din acelaşi adevăr. Toate vorbesc despre scânteia divină care există înlăuntrul omului şi despre necesitatea revelării lui Dumnezeu în sine. Toate vorbesc despre deschiderea completă a inimii şi despre revelarea înţelepciunii. Vă puteţi imagina cum ar arăta această lume dacă toţi oamenii şi-ar deschide inimile şi ar descoperi iubirea din ele?
Orice om poate face acest lucru, mergând pe propria sa cale. Nu trebuie să urmaţi o cale bătătorită, ci să vă descoperiţi pe dumneavoastră înşivă, să vă exprimaţi pe sine în propria dumneavoastră manieră. De aceea, viaţa este o artă. Cuvântul toltec înseamnă "artist al spiritului". Toltecii sunt cei care se exprimă cu inima, care manifestă iubirea necondiţionată.
Dumneavoastră sunteţi viu din cauza puterii lui Dumnezeu, care este puterea Vieţii. Dumneavoastră sunteţi acea forţă care este Viaţa însăşi, dar din cauza raţiunii şi a minţii, aţi uitat cine sunteţi cu adevărat.
Este mai uşor să arunci întreaga responsabilitate asupra altcuiva, cum ar fi de pildă Dumnezeu, şi să spui: "Dumnezeu este responsabil pentru tot ceea ce există. El mă va mântui". Nu. Dumnezeu a venit şi v-a spus – adresându-se Dumnezeului din interiorul dumneavoastră – să vă treziţi, să faceţi alegerea dreaptă, să aveţi curajul să vă depăşiţi temerile şi să le transformaţi, să nu vă mai temeţi de iubire. Teama de iubire este una din cele mai mari temeri ale oamenilor. De ce? Deoarece în Visul Planetei, o inimă rănită înseamnă întotdeauna: "Bietul de mine".
Poate că unii dintre dumneavoastră se întreabă: "Bine, dacă noi suntem întradevăr Dumnezeu sau Viaţa, atunci de ce nu ştim acest lucru?" Pentru că aşa am fost programaţi. Noi suntem învăţaţi de mici: "Tu eşti un om. Acestea sunt limitările tale". După care ne limităm propriile posibilităţi în funcţie de temerile noastre. Noi suntem ceea ce credem că suntem.
Oamenii sunt nişte magicieni foarte puternici. Atunci când crezi ceva, te identifici cu ceea ce crezi şi devii acel lucru. Acest act de magie este foarte puternic, si el devine posibil tocmai pentru că suntem Dumnezeu, Viaţa, Intenţia. Noi avem puterea să fim ceea ce suntem, dar nu mintea raţională este cea care controlează aceasta putere, ci convingerile noastre.
Totul se rezumă la convingeri. Existenţa noastră, viaţa noastră sunt guvernate de ceea ce credem.
Sistemul de convingeri pe care ni l-am creat este precum o cutiuţă în care neam aşezat singuri şi din care nu mai putem scăpa pentru că nu credem că putem scăpa. Aceasta este situaţia în care ne aflăm.
Oamenii îşi creează singuri propriile limitări. Ei sunt singurii care afirmă ce este şi ce nu este posibil. Apoi, aceste limitări devin pentru ei realitatea, pentru că ei cred în ele.
Profeţiile toltecilor afirmă că urmează să apară o lume nouă, o umanitate nouă, în care oamenii îşi vor asuma responsabilitatea pentru convingerile lor, pentru vieţile lor.
A sosit timpul ca fiecare dintre dumneavoastră să devină propriul său guru. Nu trebuie să vă spună altcineva care este Voinţa lui Dumnezeu. A sosit timpul în care puteţi sta faţă în faţă cu Dumnezeu, fără nici un intermediar. L-aţi căutat pe Dumnezeu şi l-aţi descoperit în interiorul dumneavoastră. Acum, Dumnezeu nu mai este exterior omului.
Când descoperă că puterea numită Viaţă se află în interiorul lui, omul îşi acceptă propria divinitate, dar rămâne smerit, căci el vede aceeaşi divinitate şi în cei din jur.
Dumnezeu poate fi foarte uşor înţeles, căci totul este o manifestare a sa. Mai devreme sau mai târziu, corpul va muri, mintea se va dizolva, dar dumneavoastră nu veţi dispărea. Dumneavoastră sunteţi nemuritor, aţi existat dintotdeauna, de miliarde de ani, sub diferite manifestări, căci dumneavoastră sunteţi Viaţa, iar Viaţa nu poate muri. Dumneavoastră daţi viaţă copacilor, fluturilor, peştilor, aerului, lunii şi soarelui. Oriunde v-aţi duce sunteţi deja acolo, aşteptându-vă să sosiţi. Corpul dumneavoastră este un templu viu, în care trăieşte Dumnezeu. La fel şi mintea dumneavoastră.
Dumnezeu trăieşte în interiorul dumneavoastră sub forma Vieţii. Dovada cea mai bună este faptul că trăiţi – este Viaţa dumneavoastră. Chiar dacă în mintea dumneavoastră există încă deşeuri şi otravă emoţională, Dumnezeu este şi el prezent aici.
Nu aveţi nimic de făcut pentru a ajunge la Dumnezeu, pentru a trăi iluminarea, pentru a vă trezi.
Nu există nimeni care vă poate conduce până la Dumnezeu. Cine afirmă contrariul este un mincinos, căci dumneavoastră vă aflaţi deja acolo. Nu există decât o singură fiinţă vie, şi indiferent dacă doriţi sau nu, dacă opuneţi rezistenţă sau nu, dumneavoastră sunteţi deja alături de Dumnezeu, fără nici un efort.
Singurul lucru pe care îl puteţi face totuşi este să vă bucuraţi de propria dumneavoastră viaţă, să vă vindecaţi corpul emoţional, astfel încât să vă puteţi reface viaţa, pentru a împărtăşi deschis iubirea dinlăuntrul dumneavoastră.
Chiar dacă v-ar iubi întreaga lume, iubirea altora nu vă va face niciodată fericit. Singurul lucru care vă poate face fericit este iubirea dinlăuntrul dumneavoastră. Aceasta este singura modalitate de iubire care contează, nu cea care vine din afara fiinţei dumneavoastră. Iubirea dumneavoastră pentru ceilalţi este jumătatea care vă aparţine; cealaltă jumătate poate fi un copac, un câine sau un nor. Dumneavoastră sunteţi o jumătate; cealaltă jumătate este ceea ce percepeţi. Visătorul este o jumătate, visul este cealaltă jumătate.
Sunteţi deja liber să iubiţi.
Dacă preferaţi să intraţi într-o relaţie, iar partenerul dumneavoastră joacă acelaşi joc, relaţia va deveni perfectă! Ea va ieşi complet din sfera iadului, iar iubirea fiecăruia dintre voi va fi atât de mare încât nu veţi avea practic nevoie de iubirea celuilalt. Sunteţi totuşi de acord – prin propria voastră voinţă – să rămâneţi împreună şi să realizaţi ceva frumos. Veţi crea atunci împreună visul raiului. Dacă v-aţi învins deja teama şi auto-respingerea, întoarceţi-vă acum la iubirea de sine.
Aveţi în interiorul dumneavoastră puterea de a transforma iadul în rai, teama în iubire, suferinţa în fericire. Le puteţi dărui iubirea şi lumina dumneavoastră tuturor, la fel ca şi soarele, acum şi de-a pururi, necondiţionat. Atunci când iubeşte fără condiţii, omul devine una cu Dumnezeu şi cu spiritul Vieţii care curge prin el.
Viaţa lui devine expresia frumuseţii spiritului. Viaţa nu este altceva decât un vis, iar dacă ştiţi să creaţi o viaţă din iubire, visul poate deveni o capodoperă.
ARTA DE A IUBI
O carte din înţelepciunea toltecă
DON MIGUEL RUIZ
sursa foto:https://ro.pinterest.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu